Matei și steluța inimioarelor

Paginile 5–6

Întorși acasă, Matei și Bunicul își lasă hainele groase la intrare. Bunicul merge lângă brad, iar Matei intră în bucătărie. În bucătărie, cozonacul crește în cuptorul închis. Bunica i-l arată lui Matei prin geamul ușiței. — Se face mare? întreabă el. — Mare și pufos. Încă puțină răbdare. Pe farfurie îl așteaptă o felie din cozonacul copt dimineață. Matei mușcă din miezul moale, cu nucă. — Asta e mâncarea mea preferată! — Atunci păstrăm și pentru mâine, spune Bunica. El încuviințează, cu obrajii plini. Bunica îi șterge ușor degetele cu un șervet. Din camera alăturată se aude Bunicul: — Bradul ne așteaptă! Matei înghite și sare bucuros de pe scaun.

Paginile 7–8

Matei și Bunica merg lângă brad, unde îi așteaptă Bunicul. Matei alege un glob roșu și îl agață jos. Bunica desface panglica, iar Bunicul ține cutia cu podoabe. — Aici e bine? întreabă Matei. — Chiar bine, spune Bunica. Mai rămâne steluța, lucioasă și subțire. Bunicul o ridică din cutie. Poc! Agățătoarea se rupe. Steluța cade și se sparge. Matei rămâne nemișcat, cu mâna lângă glob. — Bradul nostru nu mai are stea? — Îi găsim alta, spune Bunicul liniștit. Bunica îl ia de mână, departe de cioburi. Globul roșu se leagănă încet, ca un clopoțel fără glas.

Paginile 9–10

Bunicul strânge cioburile cu mătura și fărașul. Matei stă la masă, departe de ele. Bunica așază lângă el o foaie groasă. Matei o mângâie. Hârtia foșnește sub palmă. — Fac eu o steluță! — Din hârtie? întreabă Bunica. — Da. Una care să fie a noastră. Bunicul ridică fărașul și zâmbește. — Eu cu ce ajut? — Tu decupezi. Bunica desenează. Eu lipesc! Matei aduce hârtia roșie lângă cea albă. Apoi își suflecă puțin mânecile. Gata! Mâinile lui au o treabă foarte importantă.

Paginile 11–12

Bunica desenează o stea mare, cu un creion auriu. Matei urmărește vârful care alunecă pe hârtie. — Ce punem în mijloc? întreabă ea. — Trei inimioare. Pentru noi! El arată pe rând spre Bunica, spre Bunicul, apoi spre piept. — Le așezăm ca vagoanele unui trenuleț? — Una lângă alta, spune Bunica. Bunica desenează trei inimioare rotunjite pe hârtia roșie. Matei le numără, atingând ușor fiecare desen. Una, două, trei. Apoi își apropie scaunul de al Bunicii. Între ei încape foaia. Dar pentru cotul lui curios mai trebuie făcut puțin loc.

Paginile 13–14

Bunica merge în bucătărie. Acum Bunicul decupează steluța, încet și cu grijă. Foarfeca face țac, țac, țac. Matei ține mâinile pe genunchi și privește. — Să nu-i gâdili colțurile! spune el. — Atunci tai foarte încet, răspunde Bunicul. O fâșie de hârtie cade, răsucită ca o mustață. Matei chicotește. — Încă o mustață pentru tine! — Pe asta o păstrăm pe masă. Steluța e gata. Urmează inimioarele roșii. Bunicul le decupează și le așază lângă ea. Matei împinge lipiciul mai aproape de locul lui. El știe ce are de făcut mai departe.

Paginile 15–16

Bunicul pune foarfeca deoparte și merge lângă brad. Matei răsucește lipiciul și unge prima inimioară. O apasă pe steluță cu buricul degetului. — Pentru Bunica, spune el. A doua se așază alături. — Pentru Bunicul. La ultima, Matei ține limba puțin între buze. Treaba asta cere multă grijă. — Iar aceasta, pentru mine! Netezește cele trei inimioare cu palma. Una stă puțin strâmb, parcă s-ar sprijini de vecina ei. Matei o lasă așa. Ridică steluța și o privește dintr-o parte. Acum nu mai este doar o bucată de hârtie. Este steluța făcută de ei, împreună.

Paginile 17–18

Bunicul prinde steluța în vârful bradului, fără să urce. Tocmai atunci se aude la ușă: — Primiți cu colindul? Bunica vine din bucătărie și deschide ușa. Matei se apropie de Bunica, în prag. — Primim! spune el bucuros. Doi colindători, Daria și Petru, încep să cânte. Vocile lor umplu căsuța, calde și limpezi. Matei se întoarce spre brad. — Bunico, uite! Strălucește! — Și nici nu are beculeț, șoptește Bunica. Din steluța de hârtie curge o lumină blândă, aurie. Matei își pune palma pe piept. Inimioarele lui parcă au învățat și ele cântecul.

Paginile 19–20

După plecarea colindătorilor, Matei se așază lângă Bunica. Bunicul rămâne lângă brad. Îi plac colindele lui Matei. Îngână încet refrenul auzit la ușă. Steluța luminează mai departe, ca o picătură de miere. — Eu o păzesc, spune Matei. — Bine. Eu stau aici, lângă tine. Bunica îi pune o pătură peste genunchi. Matei își îndreaptă spatele, ca un paznic foarte serios. — Dacă îmi vine somnul? — Îmi dai mie puțin din pază. El clipește lung, apoi deschide ochii mari. Nu încă! Pe perete, umbra bradului se întinde până lângă canapea.

Paginile 21–22

Matei își amintește scrisoarea și o ia de pe măsuță. Bunica rămâne pe canapea. Bunicul vine lângă el, cu un zâmbet. — Unde o punem? — Sub brad. Să o găsească Moșul. Matei așază foaia pe un șervet albastru. Apoi își duce mâna la gură: un căscat uriaș! — Asta nu înseamnă că dorm, spune repede. — Nici vorbă. Doar aerisești gurița. Matei râde, iar căscatul se termină într-un chicotit. Deasupra lor, steluța stă neclintită. El îi face semn cu degetul, ca unei prietene. Încă puțin. O mai păzește încă puțin.

Paginile 23–24

La geam se aude un foșnet ușor. Matei întoarce capul, apoi merge cu Bunicul la geam. Dincolo de sticlă trece o mănușă roșie. Apoi, pentru o clipă, se vede Moș Crăciun. Privește steluța și duce mâna la inimă. — Bunicule… l-ai văzut? — Am văzut un salut tare frumos. Matei răspunde cu palma lipită de piept. — A văzut inimioarele noastre! — Cred că da, șoptește Bunicul. La geam rămâne doar lumina casei. Matei își sprijină capul de brațul Bunicului. Ochii lui se fac mici, mici, ca două semințe somnoroase.

Paginile 25–26

Matei se cuibărește pe canapea, între Bunica și Bunicul. Scrisoarea îl așteaptă sub brad, pe șervetul albastru. — Am stat treaz, spune el, aproape în șoaptă. — Ai stat, dragul nostru, răspunde Bunica. — Și steluța e întreagă. — Datorită mâinilor tale, spune Bunicul. Matei zâmbește. Pătura îi ajunge până sub bărbie. Ochii se închid înainte să mai spună ceva. Bunica îi mângâie mâna. Bunicul rămâne aproape. În casa bunicilor miroase a brad și a hârtie proaspătă. Steluța cu trei inimioare veghează deasupra lor. Iubirea ne ține aproape.